O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale

            Conceptul de comedie este intalnit in primul rand in „Poetica” lui Aristotel. Acesta diferentiaza intre comedie, pe care o considera un gen minor si tragedie asociata genului major.In viziunea lui aristotel, comedia este o „imitatie a oamenilor de categorie inferioara”, pentru ca vechii greci cultivau o arta mimetica.De aici provine si ideea ca prin comedie se poate exprima doar neseriosul, in timp ce tragedia trata probleme grave al societatii. Opinia aceasta nu mai poate fi impartasita in epoca moderna, pentru ca prin comedie se pot satiriza toate tarele(defecte) ale societatii.

            Didactic, comedia este o specia a genului dramatic conceputa cu scopul de a-i inveseli pe cititori sau pe spectatori. Asadar, comicul este punctul central din toate comediile. Comicul este o catergorie estetica asociata speciei care ii poarta denumirea.In „Manierismul in literatura” Gustave Rene Hocke demonstra ca termenul comic provine de la grecescul „Komos” care inseamna „alai plin de neastampar”.Tot Hocke arata cum comedia s-a nascut in Grecia antica din serbarile dedicale zeului Dionysos.

            In „Termenii cheie ai analizei teatrului” Anne Ubersfeld asocia tipurile de comedii celor de comic.Exista astfel comicul de situatie, comicul de nume, comicul de personaje(carcter), comicul de limbaj care corespunde in viziunea autoarei acelorasi tipuri de comedie in functie de tipul predominant.

            Alexandru Paleologul demonstreaza in „Despre lucrurile cu adevarat importante” ca in comediile lui Caragiale predomina comicul de situatie, ceea ce nu inseamna ca trebuie sa facem abstractie de celelalte tiprui de comic.  

            Opera lui Caragiale se caracterizeaza in primul rand prin comic dar a scris si o drama „Napasta”, ceea ce inseamna ca tragicul nu ii era strain.De asemenea nuvelele realiste dar care au si elemente naturaliste precum „In vreme de razboi”, „O faclie de Pasti”, „Pacat” au o tematica tragica. Se poate considera pe buna dreptate ca acela care are vocatia comicului nu poate sa nu o aiba si pe cea a tragicului.

            Primul studiu estetic asupra lui caragiale i-a apartinut lui Titu Maiorescu in articolul „Comediile domnului I L Caragiale”. Aici criticul diferentiaza literatura de realitate observand ca in momentul creatiei autorul se ridica in „sfera fictiunii ideale”. Aceasta nu inseamna insa ca I.L.Caragiale nu avea in vedere realitatea vremii sale.Mai mult l-am putea considera pe Caragiale un autor actual.

            In comedii dar si in schite, Caragiale vede intr-adevar lumea intr-o forma a ridicolului. Afirmatia”simt enorm si vaz monstruos” din schita „Grand hotel <<Victoria Romana>>” reliefeaza tocmai aceasta hiperbolizare a realitatii.

            In comediile „O scrisoare pierduta” si „O noapte furtunoasa” comicul rezulta chiar din peritextul titlurilor. Primii constituenti imediati(Bloomfield) „o scrisoare” si „o noapte” reflecta o realitate minora, in timp ce calificativele „pierduta” si „furtunoasa” exprima modul in care personajele se raporteaza la aceste realitati. Se observa ca personajele lui Caragiale au tendinta sa exagereze evenimentele prin care trec, ceea ce conduce catre comic. Ele isi iau rolul foarte in serios, fara sa constientizeze ca traiesc de fapt, intr-o imensa farsa.Numai lectorul sau spectatorul pot sesiza aceasta lume ca teatru in care traiesc personajele.

            In articolele sale despre teatru, Caragiale demonstreaza ca teatrul este un gen diferit de literatura, net superior acesteia. Dramaturgul vede in teatru o posibilitate de reflectare a lumii. De aceea in momentul ridicarii cortinei personajele sunt prinse intr-un dialog ceea ce trimite la un timp anterior ridicarii cortinei. In teatrul clasic cortina avea rolul de a introduce sau de a scoate unul sau mai multe personaje din scena.In textul scris, actul dramatic ia locul cortinei pentru ca presupune schimbarea decorurilor. Scena este o subdiziviune a actului dramatic care ar corespunde intrarii sau iesirii personajelor.

            In „O scrisoare pierduta”, actul intai debuteaza cu dialogul dintre Stefan Tipatesc si Pristanda. Stefan Tipatesc este definit in peritextul prezentarii personajelor ca „prefectul judetului”. Actiunea are loc intr-un spatiu nedefinit, adica in capitala unui judet de munte.Comicul rezulta si din modelul in care sunt prezentate personajele inainte de a incepe textul propriu-zis.Zaharia Trahanache este eternul „prezident” si se va caracteriza prin acumularea funtiilor sociale si politice. El este „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului scoalr, Comitiului agricol”. Acumularea de titluri ar putea continua, realitate ce genereaza comicul pentru ca se specifica ideea ca este presedintele si al altor „comitere si Comiti”. Dorinta de a avea titluri ar reprezenta unica modalitate de a fi personajul care se inscrie automat in tipologia parvenitului si snobului.Pe langa aceste functii , Trahanache isi asuma calitatea de sot, asemena lui Jupan Dumitrache din „O noapte furtunoasa”. Pentru ambele personaje a fi familist inseamna implicit si a fi bun patriot. Rica Venturianu sintetizeaza aceasta realitate la finalul comediei „O noapte furtunoasa”: „Da, familia e patria cea mica, precum patria e familia cea mare”. Fiind soti, deci iubitori de patrie, Trahanache si Jupan Dumitrache pot sa vorbeasca si de „onoarea de familist”, ceea ce nu neaga triunghiul conjugal. Trahanache a fost din acest punct de vedere incadrat de critica literara in tipologia sotului incornorat. La o analiza mai atenta se va vedea ca Trahanache stie de relatia dintre Zoe, sotia sa si Stefan Tipatescu dar o accepta pentru ca Tipatescu face parte din elan.

            Nae Catavencu este opozantul politic al lui Trahanache si implicit al lui Tipatescu. Si Catavencu este un personaj al parvenirii. El este avocat, director-proprietar al ziarului <<Racnetul Capartilor>> dar si prezident fundator al Societatii Enciclopedice Cooperative <<Aurora Economia Romanilor>>. Se constata ca urmatoarele personaje apartin planurilor reprezentate de Zaharia Trahanache si Nae Catavencu. Tipatescu este subalternul lui Trahanache. Farfuridi si Branzovenescu sunt membrii „comitetelor si comtilor” conduse de Trahanache. Ionescu si Popescu sunt colaboratori la ziarul lui Catavencu si membrii insitutiilor patronate de acesta. Servilismul lor reiese si din numele pe care pe poarta: „Ionescu”, „Popescu” sunt nume des intalnite la romani, ceea ce sugereaza o depersonalizare a acestor personaje in raport cu numele Catavencu.   

            Agamemnon Dandanache este definit ca „vechi lupataor de la 48” ceea ce trimite spre comic. El nu este un personaj senil, insa destul de viclean pentru a castiga alegerile fara sa participe la ele. Aceasta victorie precara datorata unui santaj genereaza un comic care deviaza spre absurd. De altfel in „Note si contranote” Eugen Ionescu marturiseste ca I.L.Caragiale a fost un precursor al teatrului absurdului.

            Lumea personajelor lui Caragiale este asociata spatiului inchis al clanului. Se observa existenta a doua mari clanuri. Primul condus de Trahanace, al doilea de Catavencu. Pristanda cel care este definit „politaiul orasului” nu este aparatorul oridinii publice asa cum ar fi trebuir ci aparatorul clanului condus de Trahanache. Pristanda se caracterizeaza prin servilism dar in acelasi timp si prin tradare. Cand il aresteaza pe Catavencu, urmand ordinile lui tipatescu, Pristanda ii va spune lui Catavencu faptul ca este gata oricand sa intre in serviciile acestuia daca ii asigura o functie politica inalta.

            Personajele lui Caragiale sunt asa cum observa Alexandru George, kitsch. Ele rezuma teoria maioresciana a”formelor fara fond” pentru ca exista un contrast vizibil intre ceea ce vor sa para si ceea ce sunt in realitate. Opozitia dintre aparenta si esenta conduce catre un comic absolut.

            Pentru personajele lui Caragiale foarte importanta este influenta mass-media. In „O noapte furtunoasa” Ipingescu si Jupan Dumitrache comenteaza articolul scris de Rica Venturianu in ziarul „Vocea Patriotului Nationale”. Actul I al scrisorii pierdute debuteaza cu citirea de catre Tipatescu a unui articol referitor la el din ziarul „Racnetul Carpatilor”. Personajele comenteaza informatiile din ziare la modul subiectiv conform unei gramatici personale. Definitia pe care o da Tipatescu termenului „vampir” pronuntat de Pristanda „bampir” este una patriotarda „unul...unul care suge sangele poporului”. Aceasta definitie genereaza comicul de limbaj dar si de situatie. Revelatia pe care o are Pristanda conduce catre un comic irezistibil: „Dumneata sugi sangele poporului!...Aoleo!”

            Servilismul lui Pristanda rezulta din faptul ca reia cuvintele lui Tipatestu alaturandu-le calificativul curat: „curat misel”, „curat murdar”.Ultima afirmatie implica o constructie oximoronica reflectand o realitate profunda a operei lui Caragiale, aceea a existentei realitatii in doua planuri opuse.Doar aparent ceea ce exista intr-un plan este contrazis de ceea ce se afla in celalalt plan.In textul comediei doua planuri ajung sa se conjuge: amorul si politica.Farsa din relatia Tipatescu-Zoe trimite la farsa din planul politic.

            Personajelor lui Caragiale nu le este specific erosul. Iubirea este doar aclamata, insa nu este traita la modul real.Trahanache nu este doar un personaj al zaharisirii asa cum ar rezulta din prenumele Zaharia. El stie de legatura amoroasa dintre sotia lui si Tipatescu, dar o accepta pentru ca Tipatescu face parte din clan. Elocventa este scena cand Trahanache il roaga pe Tipatescu sa-i tina de urat lui Zoe peste noapte cat este el plecat, pentru ca aceasta este „simtitoare”. Jupan Dumitrache din „O noapte furtunoasa” o considera pe Veta, sotia lui, rusinoasa desi aceasta il insela cu Chiriac.

            Trahanache ii va cita din memoria lui Tipatescu scrisoarea de amor pe care acesta din urma i-o trimisese lui Zoe.Trahanache va citi de mai multe ori scrisoarea care ajunsese in mainile lui Catavencu. Trahanache isi urmareste psihologic interlocutorul, Tipatescu, mai ales cand constata panica acestuia. Concluzioneaza la final ca este doar o „plastografie”(imitatie) dar scrisoarea „ sa zici si tu ca e ta dar sa juri nu altceva, sa juri”.

            Scrisoarea de amor trimisa de Tipatescu lui Zoe face partine din metatext adica este un text inserat in textul amplu.Metatexte sunt si articolele din ziar. Scrisoarea devine aproape un personaj pentru ca pierderea si gasirea ei schimba de fiecare data realitatea textuala.Deznodamantul comediei este mereu amanat prin acest drum al scrisorii de la un personaj la altul.

            Din realitatea metatextului face parte si citatul.La prima intrare in scena, Trahanache isi citeaza fiul de la facultate: „Tatita unde e moral acolo e coruptie si o societate fara printipuri va sa zica ca nu le are!”. Se observa apelativul Tatita existent si in schite dar si o realitate pleonastica. Comic este faptul ca tocmai Trahanache aminteste de morala desi el este un personaj imoral. Al. George in „Caragiale” constata ca nu doar personajele din comediile lui Caragiale sunt kitsch dar si realitatea si dialogurile dintre ele.Mircea Iorgulescu demonstra ca activitatea de baza a acestor personaje este statul de vorba. Intr-adevar personajelor le place foarte mult sa vorbeasca, aceasta fiind o trasatura a omului balcanic. Mult mai vizibila este aceasta constatare in actul al III lea al scrisorii care cuprinde discursurile electorale pe care le tin Farfuridi si Catavencu. Lupta dintre cei doi rivali nu are sens pentru ca va castiga un al III lea personaj Agamemnon Dandanache, al carui nume nici nu figura pe lista electorala. Comicul de situatie atinge absurdul tocmai prin aceasta rasturnare brusca a evenimentelor.

            Realitati caractereologice ale personajului sunt numele pe care le poarta.Prima analiza a comicului de nume este realizata de Garabet Ibraileanu in studiul „Numele proprii in opera comica a lui Caragiale”. In primul rand se observa sufixul grecizant „-ache” remarcat si in schite, clar si in comedii. Agamemnon Dandanache poarta prenumele eroului grec. In text este numit si Agamita sau Gagamita ceea ce exprima precaritatea acestui personj. Si el este un erou castigand alegerile insa intr-un mod lipsit de onestitate. El detina o „scrisorica de amor” alta decat cea trimisa de Tipatescu lui Zoe cu ajutorul careia reuseste de fiecare data sa fie ales. „Scrisorica de amor” apartine unui personaj important in plan politic pe care Dandanache il numeste sub pseudonimul „bencher”. Hotararea alegerii sale ca deputat vine de la „Centru” deci dintr-un plan politic inalt.Numele Dandanache provine de la cuvantul „dandana” care inseamna galagie, zgomot mare. Suficul „-ache” explica modalitatea in care personajul pronunta cuvintele : „inteledzi”, „coledzi” etc. Este evidenta ironia in ceea ce priveste elementul grec.

            Alaturi de sufixul „-ache” exista si „-escu” vizibil in nume precum Ionescu , Popescu sau Branzovenescu. Numele acestuia din urma are si rezonanta culinara ceea ce starneste comicul. Farfuridi si Branzovenescu sunt nedespartiti asemenea gemenilor Halippa din „Concert de muzica de Bach” romanul Hortensiei Papadat-Bengescu.

            Numele lui Catavencu provine de la „cata”. Intr-adevar personajul se comporta ca un adevarat intrigant amenintand cu publicarea scrisorii de amor dintre Tipatescu si Zoie in ziarul „Racnetul Carpatilor”.Si Dandanache il santajeaza pe bencherul sau promitand ca ii va publica scrisoarea in ziarul „Rasboiul”. Dandanache este definit in peritexul prezentarii personajelor ca vechi luptator de la 48.Astfel ideea de lupta capata o conotatie comica legandu-se si de titlul ziarului „Rasboiul”. Cuvintele personajelor: „si lupta, si lupta, si dai, si dai, si lupta” ii exprima precaritatea.El se lectureaza in definitia romaneasca a impartialitatii „Si eu in toate Camerele, cu toate partidele, ca rumanul impartial”. Caragiale realizeaza o oglinda autentica a politicii romanesti. Dandanache nu poate suporta sa ramana fara „coledzi”.Intentia autorului a fost sa creeaze prin Dandanache un personaj mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu. Intr-adevar dupa alegerea sa ca deputat Dandanache va pastra scrisorica de amor, in timp ce Catavencu ii va da inapoi scrisoarea lui Zoe.

            Cetateanul turmentat este singurul personaj fara nume, fiind definit chir sub acest pseudonim. Rolul sau este axial(important) deoarece fiecare aparitie a sa modifica realitatea textuala. Conform metaforei „lumii pe dos” cetateanul turmentat este singurul personaj real exprimand turmentarea intregii vieti politice romanesti. Eternul; „Eu cu vine votez?” reflecta realitatea tragi-comica a cetateanului roman inaintea alegerilor electorale.
            Actul al III-lea al scrisorii pierdute reflecta cel mai bine realitatea teatrului in teatru, prin  discursurile electorale pe care le tin Farfuridi si Catavencu. Amandoi se comporta ca niste actori in scena iar discursurile lor se aseamana prin stilul demagogic. In mod clar, Caragiale a creat o oglinda autentica a vietii politicii romane de atunci.

            Comicul de limbaj evident in ambele discursuri se imbina cu cel de situatie intrucat confruntarea dintre Farfuridi si Catavencu este lipsita de orice sens. Zaharia Trahanache conduce toata aceasta sedinta dand cuvantul oratorilor, desi primise de la Centru o scrisoare in care i se cerea sa-l declare castigator pe Agamemnon Dandanache. Trahanache nu va comunica acest lucru si atunci confruntarea celor doi devine absurda.Asadar comicul debuteaza spre absurd.

            Farfuridi este primul care isi tine discursul remarcandu-se prin emotivitate si balbaial. El nu reuseste sa le atraga atentia ascultatorilor. Acel „-Dati-mi voie!” repetat are rolul de a capta atentia, insa grupul sustinator lui Catavencu il intrerupe deseori. Farfuridi face un excurs in istoria romane care devine o insuruire absurda de date care nu mai ofera nicio informatie asupra realitatii. Sunt amintiti doar niste ani lecturati absurd, doar in adoua parte a semnificantilor. In loc de 1821 se pronunta doar
 „’21”. Dupa ce se trece de la ’21 la ’48, semnificantii anilor se insiruire in terminatia lui 4 in baza lui 10: „La ’54, la ’64, ’74 asemenea si la ’84 si  ’94 si etetera”. Acest „etetera” din finalul enuntului citat implica o continuare absurda a enumerarii cifrelor.

            Incheierea discrusului tinut de Farfuridi rezuma intreaga conotatie a comicului. Finalul exprima tocmai acea circularitate lipsita de centru. Verbul „ a se revizui” este folosit mai intai la forma afirmativa si apoi la cea negativa, insa semnificatia lui este anulata de verbul „ a schimba” : „din doua una dati-mi voie:  ori sa se revizuiasca primesc! Dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiasca primesc! Dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele...esentiale...”. Ceea ce rosteste Farfuridi este un discurs oximoronic si de aici rezulta comicul. Situatia comica este accentuata si este sugerata de faptul ca de personaj depinde sau nu revizuirea societatii. Exista de asemenea antiteza dintre „pe ici pe colo” si apozitia „punctele esentiale”. Tocmai acest discurs ilogic fragmentat genereaza comicul. Personajul insusi pare constient de aceste absurditati atunci cand foloseste cuvantul „dilema”: „din aceasta dilema nu puteti iesi...Am zis!”

            In „Marea trancaneala” Mircea Iorgulescu observa ca ocupatia de baza a personajelor lui Caragiale este statul de vorba. Farfuridi si Catavencu isi iau rolul in serios jucand in fata publicului rolul vietii lor.

            Discursul lui Catavencu reflecta cel mai bine realitatea teatrului in teatru.Captarea atentiei genereaza comicul si e comunicata de autorul textului dramatic in interiorul parantezelor conform indicatiilor scenice sau dadascaliilor. Catavencu „ia poza trece cu importanta printre multime [...] si trage batista si-si sterge cu eleganta avocatasca fruntea”. Este emotionat, incepe la un moment dat sa planga, glasul lui este tremurat iar in timpul discursului propriu-zis aplauzele sunt zguduitoare. Catavencu este de fapt un Rica Venturianu intrat intr-o cariera politica. El apartine tipologiei snobului si parvenitului, asa cum reiese din prezentarea personajelor de la inceputul piesei. Dupa ce Catavencu tinde sa se identifice demagogic fericirii si progresului tarii, comicul absolut se realizeaza prin reactia absurda a grupului condus de Ionescu si Popescu, sustinatorii lui. Ei rostesc un continuu „bravo”, dupa rostirea fiecarui cuvant de catre Catavencu. Cuvantele „sociala”, „economica”, „administrativa” tind sa piarda orice semnificatie atunci cand rostirea lui „bravo” deplaseaza comicul spre absurd. Aceasta realitate este vizibila foarte concret atunci cand Catavencu il rosteste de 2 ori pe „si”. De data aceasta si cuvantul „bravo” est repetat de grupul care-l sustine.

            Conform gramaticii personale a personajului se observa utilizarea verbului „primesc” la fel cum anterior existase in discursui lui Farfuridi. Si aici exista antiteze semantice care conduc comicul spre absurd „Industria romana e sublima, e admirabila putem zice dar lipseste cu desavarsire” eugen Ionescu a fost printre primii care a observat ca I.L.Caragiale anticipeaza teatrul absurdului. Realitatea citata anterior conduce la dialogul dintre sotii Smith din „Cantareata cheala” de Eugen Ionescu.

            Apropierea de Occident este facuta de Catavencu prin interemediul cuvintului „faliti”: „Anglia isi are falitii sai, Franta isi are falitii sai [...] in fine oricare natiune , oricare popor, oricare tara isi are falitii sai...numai noi sa nu avem falitii nostri!”.

            Situatia comica absoluta se creeaza in momentul in care este declarat castigator Agamemnon Dandanache. Si el, asemenea Cetateanului turmentat afirma mereu ca este ametit. De fapt, turmentarea apartine intregii vieti politice romanesti.

            Spre finalul piesei toate personajele se impaca. In scena a IX-a din actul al IV-lea, Catavencu ii cere iertare lui Zoe. N. Steinhart in „Secretul <<scrisorii pierdute>>” analizeaza aceasta scena in spiritul comeseniei(generozitate) existent la romani. Autorul apropie impacarea personajelor din textul lui Caragiale de scena ospatului de dupa furarea pupazei din „Amintiri din copilarie” de Ion Creanga. Totusi personajele lui caragiale nu au nimic religios in ele. Sunt profund desacralizate si atunci nu se poate vorbi despre un spirit crestin.

            Catavencu joaca din nou teatru lasandu-se in genunchi in fata lui zoe in timp ce aceasta trece intr-un raport de superioritate: „ Scoala-te esti barbat, nu ti-e rusine?” Este o remarca asemanatoare celei facute de Pampon, lui Cracanel in comedia „D-ale carnavalului”. Cracanel se lamenta ca este „tradus” (inselat) de toate femeile. Pampon il incurajeaza sfatuindu-l: „Nu plange esti volentir”.

            Ultima scena a comediei, a XIV-a reuneste toate personajele inclusiv Cetateanul turmentat. Este un prilej pentru Catavencu de a tine discursul de investitura pentru Agamemnon Dandanache. El reia o realitate din istorie amintitnd de razboiul din Crimeea. In sfarsit din doua contratii pare a se alege unul: „ieri obscuritate, azi lumina!”. „Lumina” se identifica in mod absurd ca alegerea ca deputat a lui Agamita Dandanache ca si cum intreaga realitate textuala ar fi tins catre acest lucru. Si mai clar bucuria de a fi fost ales Dandanache este exprimata de catre Catavencu prin afirmatia devenita celebra: „Dupa lupte seculare care au durat aproape 30 ani iata visul nostru realizat!”. Se remarca inca o data comiculde limbaj dar si de situatie.

            Pristanda este cel care incheie piesa creandu-se astfel imaginea circularitatii. El apare atat la inceputul cat si la finalul textului. Cuvintele „-Muzica!Muzica!” rostite de Pristanda reflecta din nou comicul, prin contrastul dintre functia de politai al orasului si realitatea orfica a muzicii.

            Prin comediile si schitele sale, Caragiale anticipeaza teatrul modern al absurdului intrucat comicul depaseste orice limite.

Alexandru Lapusneanu de Costache Negruzzi

            Nuvela Alexandru Lapusneanu  de Costache Negruzzi a aparut in primul numar al "Daciei literare" in 1840 fiind elogiata si de Mihai Kogalniceanu in introductia sa. Criticul constata ca acest text reprezinta un model pentru nuvela de inspiratie istorica. Desigur exista si elemente fictionale desi autorul are in vedere un fragment din Isoria Nationala si anume cea de-a doua domnie la tronul Moldovei al lui Alexandru Lapusneanu. De altfel accentul cade asupra acestui personaj ce devine protagonistul nuvelei. Textul presupune si alte trasaturi ale acestei specii cum ar fi existenta unui singur fir narativ, a unui conflict unic centrat insistandu-se asupra unui personaj. Aceasta ultima caracteristica este vizibila chiar din titlul textului.

            Referinta istorica este preluata din cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin. Din "Letopisetul Tarii Moldovei" al lui Grigore Ureche, Negruzzi preia cele patru motto-uri ce functioneaza ca titluri de capitole. De asemenea scena uciderii celor 47 de boieri si cea  a mortii lui Lapusneanu se regasesc tot in cronica lui Ureche.

            Din Letopisetul lui Miron Costin, Negruzzi are in vedere scena uciderii boierului Batiste Veveli in timpul domniei lui Alexandru Ilias. Scriitorul schimba insa numele boierului al celui lui Motoc situand evenimentul in vremea domniei lui Alexandru Lapusneanu. Desi nuvela este realista intrucat se refera la trecutul istoric, se remarca si fictiunea in Solein Noir (Soarele Negru) Julia Kristana sesizeaza ca orice text incadrabil literaturii presupune si fictiunea. Intr-adevar boierii Motoc, Spancioc si Stroici sunt  atestati istorici insa vor fi executati la Vlav in Polonia inaintea celei de-a doua domnii lui Lapusneanu.

            Scriitorul pare constient de propria-i fictiune chiar prin crearea imaginii cinice si sangeroase a domnitorului astfel intr-una  din scrisorile din volumul "Negru pe alb" intitulata "Ochire retrospectiva", Negruzzi demonstreaza ca faptele crude ale domnitorului erau perfect explicabile in acea perioada cand multe dintre framantarile interne din Moldova se datorau tradarii din partea boierilor. Intentia autorului este de a creea prin Lapusneanu un personaj romantic creat chiar prin contraste puternice. In studiul "Clasicism, romantism, baroc", George Calinescu sesizaza ca spre deosebire de personajul clasic definit generic prin normalitate cel romantic este dominat de anormalitate, cinismul, dorinta razbunarii, fascinatia pentru macabru, inteligenta deosebita, abilitatea politica, capacitatea de a se disimila sunt cateva dintre trasaturile ce fac din Alexandru Lapusneanu un personaj exceptional(deosebit), romantic. Alte elemente romantice sunt antiteza dintre Alexandru Lapusneanu si doamna Ruxandra. Interesul pentru istoria nationala, detaliile vestimentare ce contribuie la creearea culorii epocii, destinul neobisnuit al personajului care din stolnic devine domnitor al Moldovei fiind apoi ucis chiar de cei care se temeau de el si nu in ultimul rand scenele iesite din comun.

            In studiul lui George Calinescu, citat anterior demonstreaza faptul ca in literatura romana n-au existat curente literare intr-o forma pura. In acest context se intelege de ce o nuvela romanica asa cum este "Alexandru Lapusneanu" implica in acelas timp elemente realiste dar si influiente clasice. Tocmai rigurozitatea nuvelei prin impartirea in patru capitole in care actiunea este urmarita literar conform momentelor subiectelor este o dovada a influientei de ordin clasic. Nu intamplator modelul arhitecural vizibil in aceasta nuvela va fi preluat de catre Alexandru Odobescu in crearea nuvelelor sale istorice "Doamna Chiajna" si "Mihnea Voda cel Rau".

            Evenimentele marite sunt expuse intr-o ordine cronologica iar cele patru parti corespund momentului subiectului. Primul capitol precedat de motto-ul "daca voi nu ma vreti eu va vreu" echivaleaza cu expozitiunea si cuprinde dorinta lui Alexandru Lapusneanu de a recastiga tronul Moldovei cu orice pret. El primeste solia celor patru boieri Motoc, Spancioc, Stroici si Veverita. Acestia incearca sa-l convinga sa renunte la tronul Moldovei in favoarea lui Stefan Tonisa. Raportul de superioritate va trece de partea lui Alexandru Lapusneanu care va conduce intregul dialog. El dovedeste inteligenta, ironie dar si abilitatea politica, gesturile sale si fizionomia anticipeaza scenele de cruzime de mai tarziu "radea;muschii i se suceau in rasul acesta si ochii lui cosma clipeau". In timp ce Spancioc si Stroici isi pastreaza demnitatea si nu se lasa convinsi de Alexandru Lapusneanu, Motoc isi ofera serviciile.El reprezinta tipul boierului intrigant, lingusitor, crezand ca aparenta sa umilita il va determina pe Lapusneanu odata ajuns la tron sa-i ofere protectie. Totusi viitorul domnitor intuieste viclenia lui Motoc si la randul sau se disimuleaza, el ii promite ca nu-l va ucide pe Motoc tocmai pentru a-l scapa de "blastamurile norodului". Se contureaza inca de acum planul lui Lapusneanu de a se folosi de Motoc in asa fel incat poporul sa-l considere numai pe acesta vinovat.

            Partea a doua intitulata "Ai sa dai  sama Doamna!" se identifica intrigii si reprezinta advertismentul adresat Doamnei Ruxanda de catre vaduvele boierilor ucisi de Alexandru Lapusneanu. Intre Doamna Ruxanda si sotul ei este o reala opozitie reiesand inca o data latura romantica a textului. In timp ce Alexandru Lapusneanu este un adevarat tiran gasind o satisfactie personala in sangele pe care-l varsa. Doamna Ruxanda este un personaj eminamente pozitiv, principalele ei trasaturi sunt blandetea, bunatatea, milostenia, puritatea. Ceea ce face din ea un personaj angelic, ea nu reuseste sa-si convinga sotul sa renunte la crima ba dimpotriva acesta se simte provocat promitandu-i ca ii va da "un leac de frica".

            In capitolul al treilea precedat de motto-ul "Capul lui Motoc vrem..." actiunea atinge punctul culminant prin doua scene macabre: macelarirea celor 47 de boieri si linsarea lui Motoc catre multimea razvratita.

            La inceputul aceste parti, Lapusneanu este un excelent actor reusind sa ii convinga pe boieri sa participe la ospatul dat de el in cinstea lor. Discursul pe care-l tine boierilor in fata bisericii de ziua Sf. Ion are rolul de a-i determina pe acestia sa creada ca Lapusneanu i-a iertat pentru tradarile din trecut. Inainte de a le tine acest discurs domnitorul se inchina pios la icoane, saruta moastele Sf Ion, dorind sa para ca intr-adevar varsarile de sange de pana atunci totusi naratorul omniscient de cateva indicii la nivelul discursului care anticipeaza evenimentele ulterioare. Astfel atunci cand saruta moastele Sf Ion, rala acesteia "ar fi tresarit".

            Pentru a castiga increderea boierilor care inca se temeau de ei da citate biblice dovedindu-si activitatea de a se disimula. Singurii care nu cred in schimbarea intentiei domnitorului sunt boierii Spancioc si Stroici  care vor reaparea si la sfarsitul textului.

            La ospatul domnitorului vor veni 47 de boieri insotiti de slugile lor. O data intrati in curtea domneasca, ei observa ca portile se inchid in urma lor si nimeni nu mai pote iesi. Desi se simt prinsi ca intr-o capcana, inca nu intuiesc tragedia ce ii asteapta. Scena uciderii lor e cea mai dramatica din tot textul. Dupa ce se ospateaza cu mancare si vin, Lapusneanu ordona lefeciilor sai, omorarea celor 47 de boieri. Domnitorul e in aceasta situatie regizorul si spectatorul masacrului boierilor. El contempland razand scena, ceea ce dovedeste patalogicul acestui personaj. Motoc la randul sau, dorind sa faca pe plac domnitorului, incearca si el sa rada, insa adevarata traire o deconspira naratorul omniscient care ii preia gandurile:"Simtea parul zbarlindu-se pe cap si dintii sai clantanind". Motoc va fi si el sacrificat, dar Lapusneanu isi respecta promisiunea data la inceput. Intr-adevar Motoc nu va muri lovit de sabia domnitorului, ci va fi dat pe mana multimii razvratite. Taranii il vor linsa razbunandu-se pe el pentru toate faradelegile indurerate de fapt din partea domnitorului astfel, Alexandru Lapusneanu rauseste sa para in fata narodului un domnitor bun, indreptand ura acestuia spre Motoc.

            In capitolul al patrulea intitulat "De ma voi scula, spre multi am sa popesc si eu" e prezentat deznodamantul nuvelei. Replica domnitorului ce apare ca motto se refera la amenintarea acestuia adresata boierilor care indraznisera sa-l calugareasca incercand sa-i indeplineasca dorinta. In timpul delirilor, Lapusneanu doreste sa devina popa, insa intr-un moment de luciditate vrea sa se razbune pe mitropolitul Teofan, pe doamna Ruxanda  si chiar si pe copilul ei. Datorita dragostei materne, doamna Ruxanda se lasa convinsa de mitropolitul Terofan si boierii Spancioc si Stroici sa devina complice la otravirea sotului ei. Cei care vor grabi moartea in chinurile a lui Lapusneanu sunt Spancioc si Stroici care toarna pe buzele domnitorului ultimelor picaturi de otrava.

            Exista si elemente naturaliste vizibile in imaginea spasmelor agoniei lui Lapusneanu:"Spuma facea la gura, dintii ei scrasneau si ochii sai sangerati se holbasera.:

            Moartea domnitorului readuce armonia in Tara Moldovei.Nu intamplator Camil Pterescu a considerat aceasta nuvela un model pentru nuvela istorica a secolului XX, opinie ce poate fi sustinuta de constructia riguroasa a textului. Simetria lui si mai ales de imbinarea elementelor romanice, clasice, realiste si naturaliste.

Maitreyi de Mircea Eliade

     Mircea Eliade s-a afirmat deopotriva ca istoric al religiilor, dar si ca prozator.Intotdeauna a fost fascinat de religiile lumii.Cartile „Tratat de istorie a religiilor” si „Istoria credintelor si ideilor religioase” dovedesc tocmai aceasta calitate.

     Romanul „Maitreyi” marturiseste pasiunea autorului concret pentru spatiul indic, pe care il vizitase.Asadar, romanul poate fi considerat unul al experientei, intrucat porneste de la niste evenimente ce au apartinut realitatii.

Tanarul Mircea Eliade o cunoaste pe Maitreyi Devi, fata bengaleza, de care se indragosteste.Intre cei doi a existat o legatura spirituala foarte sincera, insa nimic mai mult.

     In roman, Allan reprezinta un alter ego al autorului.Intregul text este conceput sub forma unui jurnal, in care Allan povesteste experienta erotica dintre el si Maitreyi.Intr-adevar, romanul porneste de la o realitate concreta, insa nu poate fi confundat de acesta.Gerard Genette sustinea pe buna dreptate ca literatura apartine diegezei care implica fictiunea si nu mimesisului (reproducerea realitatii).

     Povestea de iubire dintre cei doi protagonisti ai romanului a determinat-o pe adevarata Maitreyi Devi sa scrie, la randul ei, un roman intitulat „Dragostea nu moare” in care isi prezinta propria perspectiva asupra evenimentelor din trecut.

     Romanul lui Eliade implica o confruntare intre doua tipuri de civilizatie: cea occidentala, reprezentata de Allan si aceea de tip bengalez, individualizata prin Maitreyi.Cei doi indragostiti vor fi fascinati si de diferentele de mentalitate care ii despart.Chiar daca Allan, ca american, nu va intelege ritualurile bengaleze, va fi treptat absorbit in acest joc initiatic, a carui miza devine Maitreyi.

     Titlul romanului este unul subiectal, in conformitate cu clasificarea lui Gerard Genette din „Seuils”.Maitreyi este cel de-al doilea personaj important al romanului, primul fiind Allan, care isi atribuie mai multe functii: de reprezentare a realitatii ca narator, de actiune, ca personaj, dar si de lector, al propriului jurnal.

     Exista in roman, asa cum remarca si Eugen Simion, mai multe timpuri: cel al relatiei cu Maitreyi, timpul scriiturii si apoi, cel al lecturii.Cand va reciti jurnalul, Allan va reveni cu noi comentarii, intelegand-o de data aceasta intr-un alt fel pe Maitreyi.El va invata sa o cunoasca treptat pe aceasta fata bengaleza, care la inceput nu-i inspirase decat dispret.

     Semnificativ este faptul ca se prezinta, ca in „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu, o singura perspectiva  a naratorului intradiegetic.Asemenea lui Stefan Gheorghidiu, Allan apartine tipologiei intelectualului, care isi analizeaza cu multa luciditate trairile.Homodiegeza implica stilul confesiv, caracteristic jurnalului.Tipul narativ este unul actorial, daca avem in vedere clasificarea lui Jaap Lientvelt din „Punctul de vedere”.Perspectiva fiind subiectiva, se identifica focalizarii interne (Gerard Genette - „Figures III”) si viziunea „avec” (Jean Pouillon - „Timp si roman”).Toate aceste elemente sunt trasaturi ale romanului de analiza psihologic, implicit ale romanului ionic, de care amintea Nicolae Manolescu in „Arca lui Noe”.

     Temele fundamentale din roman sunt erosul si ludicul.Intre cei doi indragostiti, iubirea apare in mod pradat. Prima privire, un motiv semnificativ intr-un text de o asemenea factura, ii apartine lui Allan si este de ordin negator.Naratorul personaj marturiseste in jurnalul sau acea „ciudata tresarire, urmata de foarte surprinzator dispret”, pe care a avut-o cand a vazuto pentru prima oara pe Maitreyi.In „Fragmente dintr-un discurs indragostit”, Jean Rousset observa ca prima privire este deosebit de importanta, pentru ca poate declansa fascinatia sau antipatia.Sintagma ciudata tresarise  anticipeaza curiozitatea pe care o va avea Allan mai tarziu, in raport cu Maitreyi.

     Chiar daca i se va parea urata, initial, Allan se va obisnui treptat cu un alt tip de frumusete specific spatiului bengalez.Intre femeile pe care le cunoscuse Allan pana atunci, care erau in general americane, si Maitrey exista o mare deosebire.De fapt, doua tipuri de estetica se afla acum in confruntare: frumusetea de tip european si cea bengaleza.

     Pentru Allan, Maitreyi este o enigma, la fel ca tot spatiul pe care il intruchipeaza.Tema enigmaticului feminin se regaseste si in romanul „Enigma Otiliei” de George Calinescu.Pentru cei doi barbati, Felix si Pascalopol, Otilia reprezinta o enigma.Si Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pamanteni” va fi fascinat de acea „necunoscuta trecatoare”, despre care va afla mai tarziu ca se numeste Matilda.Allan vede in Maitreyi un adevarat mister.Ea este „mai tainica si mai fascinanta ca o legenda, catre care ma simteam atras si dezarmat”.

     Toate acele patru tipuri de iubire pe care le aminteste Stendhal in „Despre dragoste” se regasesc pe parcursul textului.Este vorba despre iubirea ca pasiune, ca vanitate, iubirea fizica, dar si cea estetica si de gust.Aceasta din urma se va declansa odata cu patrunderea lui Allan in casa lui Maitreyi, la invitatia lui Narendra Sen, tatal acesteia.Allan va contempla cu admiratie sariurile traditionale pe care le poarta Maitreyi, in functie de anumite momente ale zilei.Aproape fara sa-si dea seama, Allan se indragosteste in totalitate, desi neaga aceasta iubire in jurnalul sau: „Eu nu o iubesc [...] ma tulbura, ma fascineaza, dar nu sunt indragostit.Ma amuz numai.”.In acelasi jurnal, Allan va marturisi si atractia sa, din ce in ce mai puternica, pentru aceasta fata, care ii dezvaluie o alta realitate: „Nu are o frumusete regulata, ci dincolo de canoane, excesiva pana la razvratire, fermecatoare pana in sensul magic al cuvantului”.Chiar de la prima intalnire cu Maitreyi se remarca, din partea naratorului personaj, acea contemplare a trupului, de un galben intunecat, atat de tulburator, atat de putin feminin „de parca ar fi fost mai mult al unei zeite”.

     Erosul reprezinta pentru cei doi o forma de initiere in civilizatiile de care apartin.Si Maitreyi este atrasa de mitul culturii occidentale.Romanul iubirii se constituie gradat, prin gesturi pe care Allan va invata treptat sa le inteleaga.Obisnuit cu mentalitatea europeana, Allan nu vede decat suprafata unor realitati.Nu va intelege, de exemplu, decat mai tarziu, de ce Maitreyi s-a considerat logodita cu un tanar care i-a daruit 6 ghirlande intr-un templu.Pentru indieni, actul daruirii este unul sacru.In toate religiile, darul a fost echivalat la inceput cu ofrandele aduse zeilor, care puteau fi in acest mod, induplecati.Asadar, a darui inseamna a te integra intr-un ritual, creand o relatie intre cel care da si cel care primeste.Lui Allan i-a trebuit mult timp pentru a deslusi sufletul bengalez, mult mai aproape de sacralitate decat omul european.

     La fel ca Otilia, MAitreyi este un amestec fascinant intre maturitate si inocenta.Desi este foarte tanara, Maitreyi scrie poezii, tine conferinte pe teme filosofice si este apreciata de Tagore, unul dintre cei mai importanti poeti indieni.La un moment dat, ii va arata lui Allan o suvita de par pe care i-o daruise Tagore, maestrul ei spiritual, de care nu se credea indragostita.Din acel moment, Allan va trai obsesia rivalului ce se naste din gelozie.In „Semiotica pasiunilor”, Greimas si Fontanille considera gelozia consubstantiala iubirii.Spre deosebire de Stefan Gheorghidiu, Allan nu va atinge limita extrema a acestui sentiment, pentru ca el ii va dovedi ca intr-adevar o iubeste.

     O prima etapa a erosului este reprezentata de intalnirile celor doi din biblioteca.Dialogul ajunge sa se transforme intr-un joc, care devine unul al iubirii.Pentru a se putea vedea mai des, cei doi iti propun sa se invete reciproc: Allan ii preda lui Maitreyi limba franceza, iar ea lui, limba bengali.Inca o data, Allan este surprins de reactiile ei.Maitreyi considera limbajul ca o forma concreta de exprimare, nu abstracta, asa cum este obisnuit sa vada europeanul.In momentul in care Maitreyi rosteste: „- Je suis  jeune fille”, ea se recunoaste in acest enunt, ceea ce il surprinde pe Allan.

     O alta etapa a iubirii este simbolizata de scena daruirii unei flori.MAitreyi va rupe din gradina o floare, pe tulpina careia va infasura un fir din parul ei.Allan va arunca floarea, considerand gestul ca un act banal.A doua zi, Maitreyi va dori sa-si vada floarea.Pentru a-i face pe plac, Allan va rupe o alta floare, identica primei, insa Maitreyi va recunoaste ca nu este cea daruita de ea.In acel moment se va arata foarte fericit, fapt ce-l va surprinde pe Allan.Ea se simte eliberata de acesta, pentru ca firul de par pe care il atasase in jurul florii reprezenta o parte din ea.Pentru Maitreyi, totul inseamna o daruire, in primul rand de ordin spiritual.Cele mai marunte gesturi sunt incarcate de o semnificatie aparte, iar Allan va constientiza misterul acestui suflet complicat.

     Reprosul pe care i-l face Maitreyi, cand ii spune: „-Nu stii sa te joci!”, inseamna tocmai aceasta diferenta de optica.Allan va intui pe parcurs toate aceste mici ritualuri, care incep sa-l cucereasca.Jocul cuvintelor, dar si al miscarilor implica respectarea unor reguli cu care omul bengalez este obisnuit de la nastere.In „Homo ludens”, Johan Huizinga diferentiaza intre joc si joaca.Jocul este perceput ca o activitate serioasa, cu reguli stricte si precise, pe care trebuie sa le respecte toti participantii.In opozitie se situeaza joaca, o actiune neserioasa, de dragul divertismentului.Chiar daca la inceput Allan va practica joaca, crezand ca in acest fel va pune stapanire pe sufletul lui Maitreyi, se va lasa antrenata pe parcurs in spiritul jocului.Va invata treptat sa pretuiasca acele gesturi care i se parusera lipsite importanta.

     In comunitatea bengali, exista si ritualul atingerii trupului, ca daruire spirituala.Numai anumite parti ale picioarelor se ating, creandu-se o comuniune sufleteasca, eliberata de orice fel de vulgaritate.Allan priveste prin ochii europeanului aceste atingeri, care inseamna pentru el pura senzualitate.Abia apoi va intelege ca trupul este un text sacru si aceste apropieri nu au nicio legatura cu senzualitatea.

     Va fi frapat si de marturisirea lui Maitreyi, ca a fost indragostita de un copac, numit de ea „copacul cu 7 frunze”.In „Dictionarul de simboluri”, Alain Gherbrant si Jean Chevalier observa ca 7 este o cifra cosmica, simbolizand armonia universului, ca suma intre 4, principiul feminin si 3, principiul masculin.7 sintetizeaza perfectiunea universala.Pentru Maitreyi, copacul cu 7 frunze reprezinta un topos al centrului.In „Sacriul si profanul”, Mircea Eliade sesizeaza ca pentru omul arhaic, copacul era identificat arborelui cosmic, deci avea si functia de „axis mundi”, unind pamantul si cerul.

     Asemenea omului primitiv, bengalezii se afla in stransa legatura cu natura, pe care o considera ca facand parte din misterul cosmic.Natura, cu toate elementele ei, reprezinta o maretie a creatorului, deci o dovada a existentei sale.Asa se explica iubirea lui Maitreyi pentru un copac, o iubire de ordin spiritual, prin care ea intra in comunitate cu universul.Si sora ei mai mica, Chabu, iubeste un arbust.Allan nu va pricepe tipul acesta de iubire, care i se pare absurd.Aceasta este inca o dovada a superficialitatii omului occidental, care, apropiindu-se de civilizatie, s-a indepartat de sacralitate.

     Ca si suvita de par daruita de Tagore si iubirea lui Maitreyi pentru cupacul cu 7 frunze il determina pe Allan sa fie gelos.In ambele cazuri nu se poate discuta despre un rival in adevaratul sens al cuvantului.Allan doreste sa fie iubit exclusiv, neintelegand ca dragostea lui Maitreyi pentru alte obiecte nu atenueaza sentimentele pentru el, ci le potentiaza.Allan afirma acest egoism al posesiunii in totalitate:„O simteam in stare sa iubeasca totul cu aceeasi pasiune, in timp ce eu voiam sa ma iubeasca doar pe mine”.

     Ultima etapa a daruirii lui Maitreyi este reprezentata de juramantul acesteia in fata lacurilor.In acel moment, Maitreyi i se daruieste total lui Allan, jurand pe toate elementele naturii ca va fi intotdeauna numai a lui.Inca o data se observa fascinatia omului bengalez, strans legat de sacru, fata de natura.Pentru Maitreyi, acest juramant, prin intermediul cuvintelor, inseamna un juramant total, mult mai presus decat orice cununie religioasa.Ea o invoca pe zeita mama, cea care a creat Pamantul; este o intoarcere spre pamantul matern, ca simbol al genezei. Iubirea secreta dintre ea si Allan va fi deconspirata de Chabu, care, fara sa vrea, ii da de gol pe cei doi indragostiti.Din acest moment, Allan va fi alungat de Narendra Sen si dupa o perioada de suferinta se va retrage in Hymalaia pentru a-si gasi linistea.Intr-adevar, alaturi de Maitreyi traise erosul plenar, atat in latura spirituala cat si cea senzuala.Initierea erotica dintre cei doi a urmat un adevarat percurs al iubirii.Se remarca dupa Greimas si Fontanille trei etape: intalnirea, seductia reciproca si marturisirea iubirii.Acestora le corespund alte trei etape: confruntarea, dominatia si aproprierea (insusirea unei fiinte, unui suflet in cazul acesta).

     In Himalaya, Allan intalneste un personaj bizar pe nume Jenia Isaac, care venise tocmai din Africa de Sud, pentru a gasi absolutul.Eugen Simion este de parere ca Jenia Isaac este un personaj feminin rigid, care se echilibreaza prin intermediul lui Allan.Ea i se va darui acestuia, dorind sa traiasca ceea ce simtise Maitreyi.In momentul imbratisarilor, Allan se gandeste doar la maitreyi, la fel cum Stefan Gheorghidiu  dorise s-o aiba alaturi de el pe Ela, atunci cand a adus in patul conjugal o femeie de pe strada.Ambele personaje doresc sa se desparta la modul interior de iubirile lor, fara sa reuseasca acest lucru in totalitate.

     Allan se va intoarce in Singapore unde se va intalni cu nepotul doamnei Sen.Acesta va deveni narator intradiegetic, povestind incercarile repetate ale lui MAitreyi de a fi alungata din casta.Cel mai mare sacrificiu a fost atunci cand s-a daruit unui vanzator de fructe, cu care a ramas si insarcinata.Totusi, nici macar acest ultim gest nu l-a indemnat pe Narendra Sen sa-i redea libertatea.Allan a ramas inmarmurit, constientizand inca o data iubirea absoluta pe care i-o purta Maitreyi.Finalul romanului este unul deschis: „As vrea sa privesc ochii Maitreyei”.Sunt acei ochi care nu pot minti.Romanul se incheie aici, dar lectorul poate intui o continuare a iubirii dintre cei doi.La antipod sa situeaza finalul romanului „Enigma Otiliei” de George Calinescu, care este inchis in mod definitiv, transpus in italice, cat si in cel al istoriei povestite.

     Tema fundamentala din proza lui Eliade este initierea.Atat in romane cat si in nuvele, personajele se initiaza prin confruntarea lor cu o lume pe care la inceput nu o inteleg.Treptat, ajung la o revelatie.Daca Allan se familiarizeaza cu mentalitatea bengaleza si implicit ajunge sa cunoasca erosul absolut, Gavrilescu din „La tiganci” se va initia in moarte.Fascinatia Indiei se va repercuta asupra majoritatii textelor lui Eliade, creandu-le o aurora mitica.

Morometii de Marin Preda

     Marin Preda este un scriitor al perioadei postbelice, facand legatura intre proza anterioara si cea foarte moderna.In centrul romanelor sale se afla eterna confruntare intre om si timpul istoriei agresive.Aceasta problematica este amplu dezvoltata in "Morometii", "Cel mai iubit dintre pamanteni", "Marele singuratic", "Delirul" si chiar si in romanul autobiografic "Viata ca o prada".Personajele par predestinate acestei confruntari tragice, cu un timp ilogic, absurd, pe care nu-l pot intelege.Chiar titlurile romanelor amintite sugereaza aceasta tema a confruntarii.Titulul "Cel mai iubit dintre pamanteni" este ironic.Intrucat Victor Petrini isi aminteste ca narator intradiegetic, intreaga sa existenta, care este tragica.Cele patru iubiri ale actantului (Nineta, Caprioara, Matilda si Suzi) conduc spre esec.Ca si Sisif, Victor Petrini urca si coboara neincetat treptele iubirii.El isi va asuma intreaga existenta, adica, atat victoriile cat si esecurile.

     In conformitate cu terminologia lui Gerard Genette din "Seuils" (praguri), titlul romanului "Morometii" este unul subiectal.El se refera in primul rand la familia lui Ilie Moromete, protagonistul textului.Pornind de aici, romanul se axeaza si asupra evolutiei acestui protagonist, dar si a satului Silistea-Gumesti, de care apartine personajul.Implicit, titlul se refera atunci si la intreaga comunitate taraneasca.

     Din punct de vedere structural, romanul cuprinde doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar al doilea in 1967.Referinta este rurala, in acest fel, Preda inscriindu-se intr-o adevarata traditie a romanului romanesc.Daca in "Viata la tara" de Duilu Zamfirescu si in "Ion" de Liviu Rebreanu, istoria nu are conotatia unei schimbari totale, in "Morometii", incepand cu al doilea volum, se remarca incipienta comunismului.Acest sistem politic determina o metamorfoza totala a satului romanesc.De aici provine si diferenta intre cele doua volume.In primul volum, realitatea se situeaza sub ecuatia timpului rabdator, iar Ilie Moromete reprezinta autoritatea centrala a satului.El este taranul meditativ, care contempla realitatea din punct de vedere estetic.Al doilea volum corespunde "timpului nerabdator", cand satul traditional, considerat etern, este agresat de sistemul comunist.Personaje care altadata erau nesemnificative se afla acum la conducerea satului.Ilie Moromete va trece de la singuratatea ca superioritate, vizibila in primul volum, la cea de ordin tragic.El se va retrage tot mai mult in sine, iar destramarea familiei sale anticipeaza dizarmonia care se instaureaza in sat.Baiatul cel mai mic al lui Ilie, Niculaie Moromete, va deveni exponentul noului timp, pe care il putem numi, in termenii lui Mircea Eliade din "Sacrul si profanul", "timp istoric".Crezand sincer in utopia socialismului, Niculaie isi va parasi familia, inscriindu-se intr-o scoala de partid la Bucuresti.Va reveni apoi in sat ca activist.De aceea, nu intamplator, romanul "Marele singuratic", il are ca protagonist pe Niculaie.

     Avand in vedere clasificarea lui Garabet Ibraileanu din studiul "Creatie si analiza", romanul "Morometii" este de creatie, pentru ca personajele sunt observate din exterior de catre un narator omniscient si extradiegetic. Perpectiva narativa este obiectiva, sugerand realismul romanului.Naratiunea este in cea mai mare parte heterodiegetica (Gerard Genette - "Figures III"), iar tipul narativ este auctorial (Jaap Lientvelt - "Punctul de vedere").Implicit, focalizarea este 0 (Gerard Genette - "Figures III"), similara viziunii din spate (Jean Pouilon - "Timp si roman").

     In "Arca lui Noe", Nicolae Manolescu incadreaza romanul "Morometii" in categoria doricului.Realismul textului este reliefat si de raportul incipit-final.In "Noi probleme ale romanului", Jean Ricardou demonstreaza ca intotdeauna exista o legatura intre inceputul si sfarsitul unui text literar, chiar daca aceste doua componente se afla la mare distanta narativa.In cazul acestui roman trebuie discutata relatia incipit-final, atat la nivelul intregului text, cat si in interiorul acestuia.Astfel, se observa o legatura in care incep si se sfarsesc ambele volume.

     Fraza prin care debuteaza romanul este armonioasa, la nivelul discursului, dar si al evenimentelor evocate: "In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul era foarte rabdator cu oamenii; viata se scurgea aci fara conflicte mari".Se observa precizarea spatiului si a timpului, o caracteristica a romanului doric.De la inceput, naratorul omniscient anticipeaza tema centrala a primului volum: "timpul era foarte rabdator cu oamenii".Intr-adevar, taranii din Silistea-Gumesti, vor trai initial o existenta lipsita de tragic.De abia la sfarsitul volumului I este amintit pericolul "timpului nerabdator", tema dominanta in volumul al II-lea: "Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial.Timpul nu mai avea rabdare".

     Volumul al II-lea incepe prin motivul "exodului".Naratorul extradiegetic, aminteste intr-o "povestire-sumar" (Gerard Genette - "Figures III") de fuga celor trei baieti mai mari ai lui Ilie Moromete (Paraschiv, Nila si Achim) la Bucuresti: "Dupa fuga baietilor, Moromete, schimbandu-si firea, nu mai vazu nici cum toti [...] se potolira sau il uitara; nu se intampla insa nimic in sat [...].Totusi, oamenii se facura parca mai mici".Se remarca, la nivelul discursului, forma negativa a verbelor care sugereaza o aparenta liniste a satului.Va urma evocarea sosirii in sat a activistilor de partid.Ei vor fi cei care vor rasturna valorile traditionale, cu care intreaga comunitate se obisnuise.

     Sfarsitul volumului, si implicit al romanului, se afla intr-o pozitie totala cu fraza armonioasa ce deschide primul volum.De aceasta data, naratorul omniscient releva fragmente din visul lui Niculaie.Discursul este aproape ilogic, fraza fiind lipsita de semne de punctuatie: "[...] Baragan suna cu goarna baaaaaaa  toata lumea sa se stranga la primarie ca a venit baiatu asta a lu Moromete Ilinca se marita cu Oauabei taceti din gura striga mama parca s-ar darama casa pe ea [...]".Absurdul enuntului citat releva simbolic dizarmonia ce caracterizeaza noua realitate a satului.Discursul ilogic exprima, de fapt, lipsa de sens a timpului comunist.

     In "imposibila intoarcere", autorul il numeste pe Ilie Moromete "ultimul taran roman".Intr-adevar, protagonistul romanului este simbolul satului traditional, intrand in confruntare cu noul timp.In eseul "Omul revoltat", Albert Camus observa ca depasirea limitei, adica a tragicului, se face printr-o continua revolta.Initial, Moromete va incerca sa se impotriveasca noului timp, insa treptat, va constientiza ca trebuie sa se adapteze.Aici se naste o noua problema, intrucat personajul nu se poate adapta unei istorii absurde.Nebunia si moartea lui Moromete simbolizeaza prabusirea unui edificiu, care este satul traditional.Tot in "imposibila intoarcere", Marin Preda observa asemanarea dintre tatal sau si Ilie Moromete.Legatura celor doi se face prin ideea contemplatiei: "mai exista printre noi romanii, o categorie de oameni care sunt contemplativi.Tatal meu era un astfel de om".Autorul observa ca ar fi putut sta pe prispa zile intregi sa priveasca "spectacolul lumii atat cat se vedea de pe prispa lui".Lumea este contemplata si de Moromete si de aici provine si afirmatia autorului ca "eroul preferat Moromete, care a existat in realitate a fost tatal meu".Chiar daca romanul are o stransa legatura cu realitatea, exista, la fel ca in "Amintiri din copilarie" de Ion Creanga, si elemente de fictiune.Scena ce deschide romanul este reprezentata de intoarcerea familiei Moromete de la camp.Se reflecta textual ideea de roman al familiei: "Familia Moromete se intorsese mai devreme de la camp".Se evidentiaza referinta rurala prin imaginea unei comunitati agrare.In text vor exista toate activitatile specifice unei astfel de comunitati: aratul, semanatul, secerisul, pana la drumurile lui Moromete, la munte, cand constientizeaza ca produsele sale pot deveni o marfa.El va fi initiat in arta negotului, de catre vecinul sau Tudor Balosu.

     "Timpul rabdator" este simbolizat prin autoritatea pe care o are Moromete, atat in interiorul satului, dar si in mijlocul familiei sale.Ca si in romanele lui Mihail Sadoveanu, familia este de ordin patriarhal.Stapanul absolut este Ilie Moromete, care comenteaza ironic activitatea celorlalti membrii ai familiei.Cand Moromete observa cum cainele Dutulache intra in tinda si iese cu bucata de branza ce trebuia sa fie mancata de familie la cina, traieste scena la modul estetic.In timp ce Catrina strga dupa caine: "- Lasa jos ! Lasa jos!", Moromete ii replica linistit: "- Dai apa".In scena, intra si Paraschiv, pe care, cel mai adesea, Moromete il ironizeaza: "- Tu, Paraschiv, ce stai acilea si belesti fasolele la mine?".

     Atunci cand Moromete observa ca sotia sa, Catrina, este profund indurerata de plecarea preotului din sat, de care probabil era indragostita, se disimileaza, mimand seriozitatea, pentru a parea si mai credibil.Moromete ii spune Catrinei sa se duca dupa preot in satul in care acela plecase si sa-i marturiseasca deschis: "- Parinte,

uite-ma si pe mine !".La fel ca Stefan a Petrei din "Amintiri din copilarie", Moromete isi ironizeaza nevasta pentru spiritul ei bisericos.

     Scena cinei este reprezentativa pentru titlul romanului.Foarte importante sunt locurile pe care le ocupa membrii familiei.Moromete se aseaza mereu pe pragul celei de-a doua odai "de pe care el stapanea cu privirea pe fiecare".In mod clar, Moromete este conducatorul familiei.Catrina este cea care face toate pregatirile necesare alaturi de Tita si Ilinca, fetele pe care le are impreuna cu Moromete.Catrina mai fusese casatorita, insa fostul ei barbat murise.Impreuna cu acesta, ea avusese o fata, definita in text sub pseudonimul "ailalta din vale".In prezent fata este crescuta de fostul socru al Catrinei.Cu Moromete, Catrina a facut trei copii: Tita, Ilinca si Niculaie.La masa, Catrina se aseaza alaturi de acestia, in timp ce Paraschiv, Nila si Achim, baietii din prima casatorie a lui Moromete stau separat "spre partea din afara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara".Deja, naratorul omniscient da indicii asupra atmosferei din familia Moromete.Asa cum se va vedea ulterior, Paraschiv afla ca Achim intra deseori in conflicte cu mama lor vitrega si cu copiii acesteia.Chiar locul pe care il ocupa la masa denota dorinta acestora de a se desparti de restul familiei.Mai tarziu, vor pleca la Bucuresti, luand caii si oile lui Moromete.Raporturile tensionate dintre ei si copiii Catrinei sunt de multe ori armonizate de insusi Moromete.El este cel care instituie ordinea, dominandu-i pe toti.

     Niculaie este cel mai mic dintre copii si tocmai din acest motiv, tinta ironiilor tuturor.Totusi, el este singurul care iubeste invatatura, fiind un alter ego al autorului.Niculaie este creat in asa fel incat inverseaza scara valorilor traditionale.Conform mentalitatii taranesti, cel mai mic din familie este si cel mai slab la minte, insa Niculaie se dovedeste a fi cel mai inteligent dintre toti.Prostul familiei va fi cel mai mare dintre frati, adica Paraschiv, care este deseori ironizat de catre Moromete.Lui ii sunt atribuite pseudonime precum "coltatule", "dosaditule", "zaltatule", "prostule".

     Superioritatea lui Moromete este vizibila si in randul celorlalti tarani.In Silistea-Gumesti, oamenii isi petrec duminicile in mod diferit: femeile merg la biserica, iar barbatii se intalnesc in poiana fierariei lui Iocan, unde comenteaza articolele din ziare.Pentru acesti tarani este foarte importanta informatia din mass-media, pe care o comenteaza in conformitate cu mentalitatea lor.De aceea, intalnirile din poiana fierariei sunt marcate de un comic de situatie, dar si de limbaj.Discutiile nu pot incepe insa fara Moromete, protagonistul adevarat al acestor scene.Naratorul extradiegetic observa ca Moromete era abonat la "Miscarea", Iocan la "Curentul", iar Cocosila primea "Dimineata".Acesta din urma este prietenul lui Moromete, traind insa un raport al frustrarii, intrucat doreste sa conduca toate discutiile.Moromete il domina insa prin observatia: "esti prost !".La randul sau, Cocosila va rosti aceleasi cuvinte fata de alti tarani, dar acestia nu il baga in seama.Moromete isi manifesta superioritatea fata de Cocosila in momentul in care isi face o tigara din pachetul acestuia, desi avea si el pachetul lui.Toti taranii asteapta ca Moromete sa le citeasca articolele din ziar.In aceasta scena, Moromete devine el insusi actor, pentru ca, in timp ce citeste, glasul sau devine "schimbat si necunoscut, parca ar fi tinut el insusi un discurs".Toti il invidiaza si pentru faptul ca este singurul care poate descoperi in text lucruri pe care altii nu le vad.Primul articol comentat se refera la prelegerea pe care a tinut-o regele Carol al II-lea, supranumit "Primul agricultor al tarii".Dumitru lui Nae, unul dintre tarani, deschide comentariile, intrebandu-se, naiv, daca "Primul agricultor" o fi mergand si el la plug.Desi intrebarea este comica, ea nu este perceputa in aceasta modalitate de tarani.Iocan este de parere ca atunci cand se desprimavareaza, regele Carol iese cu plugul din curtea palatului si se duce la arat, la fel ca taranii de rand.Cocosila este absolut convins ca regele trebuie sa aiba "cam vrun lot si jumatate" de pamant.In viziunea lui Cocosila, un lot si jumatate inseamna foarte mult.Taranii se raporteaza mereu la propria lor situatie materiala si nu-si pot imagina ca regele are un alt statut.Altcineva considera ca regele trebuie sa aiba mai mult pamant, pentru ca "trebuie sa-l tina si pala micu, pe Mihai", caruia "trebuie sa-i dea sa manance".Cocosila replica furtunos ca "ala micu are lotul lui de la ma-sa".Moromete inchide comentariile prin eternul "- In final !".El foloseste frecvente neologisme, pe care ceilalti nu le inteleg, dominadu-i astfel si lingvistic.

     Dupa ce comenteaza stirile interne, satenii le discuta pe cele externe.Referindu-se la luptele din Spania, taranii care participasera si ei la primul razboi mondial raman uimiti pentru ca nu auzisera de avioane.Unul dintre ei, se mira ca se poate trage cu mitraliera din avion.Pentru ei, pamantulreprezinta singura certitudine.O alta problema pe care o dezbat taranii este motivul pentru care nemtii vor sa cucereasca Spania.Cocosila concluzioneaza ca "neamtul vrea s-o ia pe coaja:.Dumitru lui Nae observa ca "neamtului nu-i vine neam sa stea", pentru ca a uitat ce-a patit la Marasesti, unde invingatori au fost romanii.Cocosila ii compara pe nemti cu un taran din sat, Gheorghe al lui Udubeasca.Desi acesta era batut de Voicu Cainaru, nu se invata minte si revenea a doua zi, cand era batut din nou.Comicul rezulta tocmai din aceasta apropiere dintre un popor prin excelenta cuceritor si un taran amarat din sat.Inca o data, Moromete concluzioneaza prin "E si asta un punct de vedere".

     Scena devine important si pentru faptul ca Dim Vasilescu face din lut chipul lui Moromete, dovada ca acesta este protagonistul scenei.Figura din lut este emblematica.Iocan va pune chipul din lut al lui Moromete pe polita fierariei, unde va ramane chiar si atunci cand aceste intalniri vor inceta.Descrierea figurii din lut este narativa, pentru ca anticipeaza singuratatea lui Moromete din volumul al doilea: "era asa cum il cunosteau ei, dar parca era singur, fara familie, fara Iocan si Cocosila, fara Dumitru lui Nae...fara parlament".Intr-adevar tipul comunist va schimba atmosfera satului.Vechii prieteni ai lui Moromete vor muri sau vor pleca in alta parte.Fieraria lui Iocan nu va mai fi un loc al comentariile, ci va fi inlocuita cu un alt topos desacralizat si anume carciuma lui Valache.In acest spatiu nou, Moromete nu va mai fi asteptat, iar discutiile nu voi mai respecta niciun ritual. Moromete va observa cu melancolie ca toti vorbesc in cor si nimeni nu asculta.Aceasta este influenta "timpului nerabdator", cand armonia se transforma in dizarmonie.

     Totusi, in primul volum,totul poate fi amanat, inclusiv plata impozitului pe pamant.In acest sens, reprezentativa este scena platii "fonciirii", cand Moromete se disimuleaza in fata agentului si insotitorului sau, care venisera sa-i ceara banii.Moromete intra in curte, fara sa se uite la cei doi, desi ii observase.El se intoarce cu spatele la acestia si ii striga pe Catrina si Paraschiv, desi era constient ca niciunul dintre ei nu era acasa.Astfel, refuzul de a plati impozitul este mai intai nonverbal.Abia apoi, Moromete se intoarce brusc spre cei doi, comunicand refuzul si verbal: "- N-am !".Ca si in scena analizata anterior, Moromete se comporta ca un actor, afirmandu-si in acest fel superioritatea.Initial, raportul se de superioritate pare a fi detinut de agent, ca autoritate a statului.Semnul acestei autoritati este chitantierul.Treptat insa, Moromete va schimba acest raport in favoarea sa.In primul rand, el schimba subiectul discutiei, cerandu-i insotitorului de agent o tigara.Reactia acestuia este prompta: "omul isi scoase repede tabachera si i-o intinse".Moromete incepe sa fumeze linistit, lasandu-l pe agent sa-i completeze fila din chitantier si abia dupa ce acesta ii intinde chitanta, scena ia amploare.Moromete isi continua discursul prin negatii: "Pai nu ti-am spus ca n-am? Ce sa fac eu daca n-am? De unde sa dau daca n-am?".Naratorul se disimuleaza la randul sau, asemenea personajului, atunci cand observa ca Moromete rosteste refuzul intr-un mod nevinovat.Moromete conduce scena, desi agentul, poreclit jupuitul, se enerveaza peste masura.Dialogul dintre ei devine de-a dreptul absurd, pentru ca Moromete va relua in propozitii dubitative afirmatiile agentului: "Care 15 ani ?", "Care 17 ani ?", "Care 14 pogoane, care pleasca ?".Agentul incheie scena sintetizand absurdul situatiei: "Face politica ! E abonat la ziar ! Si impozitele nu vrea sa le plateasca.Lasa ca stam noi de vorba !".In realitate, acest "stam noi de vorba !" este comic, pentru ca tot agentul observa ca sunt 17 ani de cand Moromete juca "tiribomba".Tot agentul da un sinonim acestui cuvant prin "comedia".El stie astfel ca Moromete joaca teatru, dar este absorbit de aceasta piesa, pe care tot Moromete o regizeaza."Lumea ca teatru" nu are inca o semnificatie tragica.In nout timp, cel agresiv, situatia va fi cu totul alta, pentru ca aceia care veneau dupa impozit nu mai asteptau aprobarea lui Moromete, dimpotriva, veneau in curtea acestuia, luau ceea ce le trebuia, caruta, cal plig si apoi plecau.In lumea comunista, Moromete nu mai are niciun fel de autoritate.

     O scena care anticipeaza tragicul istoriei absurde este cea a taierii salcamului.Desi ea apare in primul volum, evoca inceputul destramarii familiei Moromete si implicit a satului morometian.Scena trebuie analizata atat din punct de vedere realist, cat si din perspectiva simbolica.Daca se are in vedere interpretarea realista, taierea salcamului este benefica, pentru ca numai in acest fel Moromete poate sa plateasca "fonciirea".Vecinul sau, Tudor Balosu, vroia demult sa cumpere salcamul din gradina lui Moromete.Impovarat de lipsa banilor, Moromete decide in sfarsit sa-l taie.Vanzarea salcamului ar echivala cu salvarea familiei sale.Simbolic insa, aceasta scena sugereaza prabusirea unui intreg edificiu, pentru ca salcamul trebuie privit ca "axis mundi" (axa lumii).In imaginar, el uneste pamantul si cerulSi atunci, taierea lui semnifica prabusirea cerului peste pamant. Mai mult, salcamul reprezinta un topos al centrului.El se afla in curtea lui Moromete, care la randul sau se afla in centrul satului.De asemenea, satul este privit de tarani ca un centru al lumii.Se creeaza astfel o imagine de tip "mondala", adica a centrului in centru, motiune analizata si de Mircea Eliade in "Tratat de istorie a religiilor".

     In mod simbolic, salcamul va fi taiat in timpul trecerii de la noapte la zi.Naratorul insista asupra acestui moment, cand se ivesc zorile.Zorile sunt divinitati invocate de cei ramasi in viata pentru a-si intarzia aparitia, amanandu-se astfel calatoria celui decedat pe lumea cealalta.Momentul taierii salcamului este subliniat si de cantecul unui cocos, care aminteste de momentul biblic al tradarii lui Iisus.De asemenea, in fundal, se aud bocetele unor femei care-si plang mortul in cimitir.Aceste bocete pot fi apropiate de cantecele corului antic din tragediile grecesti.Corul avea functia de a comenta evenimentele prezentate.Bocetele femeilor parca ies "chiar din pamant".Atunci, pamantul nu mai este un simbol al vietii, ci apartine temei mortii.Femeile il plang pe cel numit Ion.La romani, acest nume are o frecventa mare si de aceea capata o valoare de generalizare, cuprinzand simbolic toti taranii din sat.In spatiul de profunzime a textului, taierea salcamului exprima moartea unei lumi. Pana si Nila, cel pe care Moromete il ia ca ajutor, se mira de ce trebuie sa taie tocmai "salcamul asta".Uimirea lui este fireasca, deoarece acest salcam era cunoscut de toata lumea din sat.Prin extensie, salcamul este un simbol al satului, nu doar al familiei Moromete.Salcamul se inscrie intr-o temporalitate care cuprinde toate varstele satului: copii, tineri, varstnici.De acum, toata lumea se va mira atunci cand se va afla ca Moromete l-a taiat.

     Im timpul taierii, soarele, abia la rasarit, parea "mort, ciuntit si rece".Aceasta descriere este tot narativa, pentru ca va anticipa realitatea din al doilea volum, cand insusi satul va deveni "mort, ciuntit si rece".Taierea salcamului cuprinde si un ritual al inconjurarii.Ocoliea salcamului aminteste de motivul cercului si implicit de ritualul taierii bradului pentru tinerii nelumiti.Simbolic, salcamul este privit ca un arbore al lumii.

     Chiar dupa mai multe lovituri, salcamul ramane "drept si linistit", asa cum este si Moromete in timpul rabdator.In volumul al II-lea, Moromete va incerca sa ramana tot asa, dar se va putea opune schimbarilor nefaste.

     Caderea salcamului este descrisa la modul apocaliptic.In cadrul descrierii apar si personificari: "salcamul se clatina, se impotrivi [...] se prabusi si imbratisa gradina cu un zgomot surzitor.Personificarile simbolizeaza relatia om-arbore, adica Moromete-salcam, prin actul sacrificiului.Caderea salcamului, ca "axis mundi", anticipeaza realitatea pamantului, care devine o incertitudine, aceasta pentru ca simbolic, cerul se prabuseste asupra pamantului.Naratorul afirma ca "acum totul se facuse se facuse mic.Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici".

     Destramarea familiei Moromete incepe odata cu plecarea celor trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, la Bucuresti.Spre deosebire de Niculaie, care se confrunta cu tatal din cauza unor valori spirituale, frustrarile baietilor mai mari, in raport cu Moromete, sunt de ordin material.Ei se simt umiliti si injositi de tata, banuindu-i pe acesta si pe Catrina ca au pus deoparte avere pentru fetele Tita si Ilinca.Niciodata nu vor tine la Catrina, mama lor vitrega, considerand ca aceasta unelteste impotriva lor.Un rol important in cadrul acestor neintelegeri il are sora lui Moromete, Maria, poreclita si Guica.Baietii vor inlocui, mai intai inconstient si apoi la propriu imaginea fostei lor mame, cu aceea a Guicai.Aceasta ii instiga impotriva lui Moromete si Catrinei.De fapt, Guica il invinuieste pe Moromete pentru faptul ca ea nu s-a putut marita niciodata.Trairea reala o deconspira tot naratorul omniscient, care observa ca Maria Moromete ar fi vrut ca fratele ei sa nu se fi insurat a doua oara, s-o fi tinut pe ea in casa sa-i creasca ea pe cei trei, Paraschiv, Nila si Achim si sa fi trait asa linistit pana la batranete.In imaginar, sora ar fi dorit sa ia locul primei neveste a lui Moromete.Ura ei impotriva Catrinei este defulata asuprea celor trei baieti mai mari.Ea ii va invata sa plece la Bucuresti, parasindu-si tatal.

     Motivul "exodului" cunoaste o dubla realitate in roman.Exista, mai intai, exodul spre interior, manifestat prin plecarea celor trei si apoi prin plecarea lui Niculaie ca activist de partid la Bucuresti.Si Catrina isi va parasi in cele din urma sotul, ducandu-se apoi la "ailalta din vale", fata ei din prima casatorie.In volumul al II-lea, insusi Moromete va pleca de acasa, resimtind invinuirea provocata de violenta noului timp.Exodul este insa si spre interior, pentru ca Moromete va observa cum in sat apar tot mai multi oameni noi, care sunt activisti.Taranii care in trecut nu aveau niciun fel de autoritate vor ajunge sa ocupe, in timpul comunist, functii importantela primarie.Noii conducatori ai satului vor fi Plotoaga, Bila, Fantana, Oauabei.

     La sfarsitul volumului I, dupa exodul baietilor mai mari la Bucuresti, Moromete incepe sa traiasca singuratatea de ordin tragic.Naratorul ofera indicii in acest sens si la nivelul discursului epic prin folosirea verbelor la forma negativa: "Moromete nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa [...] Nici nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinte la salut.Nu mai fu auzit povestind".El incepe sa se instraineze tot mai mult fata de familie.Renunta de asemenea sa mai participe la intalnirile din poiana fierariei lui Iocan, care incep sa-si piarda farmecul fara Moromete, pe care, Dim Vasilescu il facuse din lut si care acum "parea insingurat".Intrunirile lipsite de Moromete si conflictele din familia lui anticipeaza conflictul din lume, care este cel de-al doilea razboi mondial.

     Volumul al II-lea incepe prin amintirea plecarii lui Paraschiv, Nila si Achim la Bucuresti.Desi Moromete este tot mai trist, incearca sa se adapteze noului timp, invatand si cuvinte noi precum: "marfa", "comert", "beneficii".Ultimul termen este folosit de Moromete intr-un dialog cu Niculaie, care dorea sa se duca la scoala, sa-si continue studiile: "- Si ce beneficii o sa am eu ma de pe urma ta ?".Moromete observa ca lui Niculaie nu-i placea munca si de aceea ii da drept exemplu negativ pe baietii mai mare, care ajunsesera maturatori de strada.Cu aceasta ocazie, Moromete mai invata un neologism si anume "ucebe", care inseamna "Uzinele Centrale Bucuresti".Naratorul preia in discursul sau opinia lui Moromete: "La toti li se parea ca daca zic <<ucebe>> in loc de maturatori de strada, pot sa ascunda in acest fel adevarul lor nenorocit".De fapt, toata lumea din sat aflase ca "ucebeul" era o institutie unde ajungeau, in cele din urma, cei decazuti.

     La un moment dat, familia Moromete primeste o scrisoare insotita de o fotografie din partea celor trei. Fotografia este tot un test care se cere a fi comentat.In fotografie, Paraschiv poarta o uniforma, care are si o banderola, dovedind astfel ca nu mai lucreaza la "ucebe", ci la "setelee", ca sudor autogen.Nila are o sapca, pe care este scris cuvantul "portar", iar Achim este singurul care are cravata, afirmand in scrisoare ca lucreaza la un chiosc de consum alimentar.Naratorul comenteaza la randul sau fotografia, insa, intre paranteze, reda si opinia mamei si fetelor.Langa Paraschiv si Nila se afla cate o femeie.Cea care sta alaturi de Paraschiv este "cam neagra la fata putea sa fie o tiganca".Urmeaza comentariile Catrinei si fetelor: "Sau poate asa era ea neagra de felul ei".Langa Nila se afla o femeie despre care naratorul observa ca avea "gura strambata de o veselie a ei in momentul acela".Catrina o scoate din culpa, considerand ca "poate asa era ea stramba de felul ei".Numai in privinta lui Achim, Catrina ramane nedumerita, interpretand cuvantul "consum" drept "costum"; ea crede ca Achim este croitor sau asa ceva.Opinia mamei este ca baietii s-au realizat la Bucuresti.In realitate, ea se bucura de plecarea acestora.Moromete este singurl care sufera in urma destramarii familiei, vazand alte lucruri in familie: "- Nu vedeti ! Sunt beti toti [...] Nu vezi cum se tin cu ele de dupa mijloc sa nu se scape ? Ce se fac ei unii fara altii daca se scapa ? Nu cad jos si-si sparg capetele ?".

     Moromete va pleca la Bucuresti, incercand sa-i convinga pe fiii sai sa se intoarca in sat.Ajunsi in capitala, Moromete incepe sa caute strada "C.A. Rosetti", care pentru el devine "Cheia Rosetti".De asemenea, se mira ca bucurestenii "au apa in perete" si blocuri cu mai multe etaje.Moromete nu reuseste insa sa sa-i aduca pe baietiinapoi in sat, dar in momentul in care se intoarce in Silistea-Gumesti, relatiile dintre el si Catrina se schimba.Catrina este foarte suparata de incercarea lui Moromete de a ii aduce inpoi pe cei trei.De aceea, se va desparti de sotul sau.In sat, insa, se va intoarce Niculaie.El crezuse in comunism, pentru ca, teoretic, acest sistem presupunea o egalitate a tuturor.Noul sau statut este de activist de partid si are menirea de a raspandi in sat idei privitoare la beneficiile socialismului.Moromete este dezamagit cu atat mai mult cu cat tocmai fiul sau devine exponentul timpului din exterior.In termenii lui Mircea Eliade, Niculaie este reprezentantul timpului istoric sau profan.Daca Moromete nu este sigur de nimic, resimtind instabilitatea noului timp, Niculaie pare a avea toate certitudinile.Abia dupa ce este dat afara din partid si moare si Moromete, Niculaie va trai aproape ca o predestinare invinuirea tatalui.

     Sfarsitul romanului implica o impacare simbolica intre Niculaie si Moromete.Catrina il visa tot mai mult pe sotul ei, iar Niculaie o roaga pe aceasta sa-i spuna in vis tatalui ca ar vrea sa-l vada.Intr-adevar Moromete ii va aparea in vis lui Niculaie, insa va sta intors cu spatele la acesta.Niculaie il striga in mod repetat in somn pe Moromete folosind cuvantul tata, insa acesta iese din curte, mergand pe mijlocul ulitei, fara un scop precis.Este important faptul ca Niculaie il urmeaza, dorind o impacare.Tatal refuza sa se intoarca, pentru ca Niculaie reprezentase tocmai istoria agresiva pe care Moromete nu a putut sa o inteleaga niciodata.Chiar daca romanul are o referinta rurala, este clar ca nu se refera doar la tarani.Comunismul apare ca o doctrina imperfecta, care, in loc sa ajute omul, il distruge.In mod simbolic, moartea lui Moromete reprezinta distrugerea unei lumi intregi.

     In toate romanele sale, Marin Preda a avut in vedere confruntarea dintre om si existenta sa exterioara, care este, de cele mai multe ori, distrugatoare.Marea fascinatie a scriitorului a fost insusi omul, care este vazut prin prisma suferintelor sale.De la primul pana la ultimul roman, este problematizata ideea de om si incercarile pe care individul, care poate exprima o comunitate, trebuie sa le suporte.

Moara cu noroc de Ioan Slavici

Didactic nuvela se defineste ca specie a geniului epic in proza cu un singur fir narativ, cu un singur conflict, cu o actiune nu prea complicata si cu personaje relatic putine care sunt caracterizate succint in funcite de participarea lor la actiune.

Din punct de vedere etimologic termenul „nuvela” provine din cuvantul francez „nouvelle” si italiana „novela”. Ambii termeni inseamna de la origine „noutate” asadar ca specie epica nuvela se axeaza asupra imediatului evenimentelor narate. De obicei in centrul nuvelei se afla un personaj care are rolul de protagonist. De exemplu in nuvela „Alexandru Lapusneanu” de Costeche Negruzzi protagonistul este cel al carui nume apare in titlu. In „Moara cu noroc” de I. Slavici se insista in special asupra lui Ghita , sotul Anei, insa si un personaj cum este Lica Samadaul are un rol esential in text.Aparitia sa declanseaza instrainarea in cuplul Ghita-Ana.

O alta caracteristica a nuvelei este tendinta catre obiectivare.Daca povestirea presupune in general o perspectiva subiectiva apartinand unui narator intradiegetic care se adreseaza unui presupus auditoriu , in nuvela naratorul este omniscient si extradiegetic ca in „Mara cu noroc” de Ioan Slavici.

In critica literara trei nuvele sunt cosiderate a fi capodoperele literaturii romanesti:”Alexandru Lapusneanu” de Costache Negruzzi, „mos Nichifor Cotcariu” de Ion Creanga si „Moara cu noroc" de Ioan Slavici. Textele nuvelistice ale lui Slavici sunt realiste si psihologice.De altfel verosimilitatea faptelor narate este o alta trasatura generala a nuvelei asadar nuvela se apropie de criteriul lui „mimesis”(incredere in reproducere cat mai exacta a realitatii)

In „Estetica” sar si in „Lumea prin care am trecut”, I.Slavici considera ca una dintre cele mai importante functii ale literaturii este cea de etica adica moralizatoare.

Magdalena Popescu demonstreaza ca intentia aurotului este cu mult depasitea de cea a operei.Talentul scriitorului a condus spre crearea unor nuvele cum este „Moara cu noroc” in care simpla latura moralizatoare este completata de structuri dostoievskiene.Acestea sunt:tema iubirii, a urii, a vinovatiei, fascinatia fericirii.

Intentia moralizatoare a autorului este exprimata inca din primul enunt al textului:”Omul trebuie sa fie multumit cu saracia sa caci daca e vorba nu bagatia ci linistea colibei tale te face fericit.”

Cuvintele apartin mamei Anei, insa prin acest personaj se expune opinia autorului.Fericirea este identificata saraciei si linistii colibei, in timp ce bogatia conduce catre o realitate opusa.Din acest punct de vedere Ghita nu face o alegere morala intrucat el prefera saraciei, bogatia. Tocmai de aceea la finalul textului Ghita , ca si alte personale care intra in „hybris”(greseala) este pedepsit.

In viziunea mamai Anei , omul trebuie sa se multumeasca doar cu ce are, soacre lui Ghita nu o poate vedea pe Ana „carciumarita”.Ei i se pare „prea tanara, prea asezata, oarecum blanda din fire”.Acest punct de vedere va fi ulteroir negat cand odata cu aparitia lui Lica la han, Ana devine o altfel de femeie.

Jean Ricardou problematizeaza si relatia inceput-sfarsit.El observa ca intr-un text incipitul si finalul se afla intr-o stransa legatura chiar daca se situeaza la o distanta narativa mare.Inceputul nuvelei este creeat prin mama Anei iar la final tot aceasta este cea care situeaza toate evenimentele petrecute sub semnul predestinarii.Mama Anei este personajul care incepe si incheie nuvela.

Intertextualitatea inceput-sfarsit se creeaza si prin motivul „drumului”.In incpitul nuvelei Ghita afirma hotararea de a merge la locul numit de el „Moara cu noroc”.La final apare drumul indepartarii de acest spatiu malefic din punct de vedere moral, asadar titlul nuvelei se potriveste textului doar in prima parte pana la aparitia lui Lica Samadaul.Se poate spune ca un personaj cum este Ghita da din interior titlul.O realitate similara este vizibila si in romanul „Cel mai iubit dintre pamanteni” de Marin Preda.Suzy cea de-a patra experienta erotica a lui Victor Petrinei il numeste pe acesta intr-o convorbire la telefon „cel mai iubit dintre pamanteni” In ambele texte titlul este ironic pentru ca personajul se confrunta cu limita tragicului

In aparenta pentru Ghita moara devenita han este „cu noroc”.El identifica fericirea acumularii banilor.Naratorul omniscient observa bucuria personajului cand in timpul nocturn dupa ce incuie poarta hanului isi numara banii.El traieste asemenea Marei o fericire absoluta cand vede ca averea se inmulteste.Acesta este si intaiul motiv pentru care Ghita accepta sa il urmeze pe Lica Samadaul in afacerile oneroase.Pentru Ghita banii sunt cei care ii dau sentimentul fericirii si considera ca si Ana ar trebui sa gandeasca la fel de aceea nu se va invinovati atunci cand va sesiza intrainarea Anei.La randul sau Ana nu intelege de ce Ghita este tot mai distant.Ea crede ca acesta s-a intraintat de ea.

De fapt cauza neintelegerilor din familia Ghita-Ana este Lica Samadaul.Saca inainte de aparitia acestuia Ghita isi vede sotia la modul superlativ „Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica,Ana era sprintena si mladioasa”.

Dupa istaurarea geloziei si perspectiva personajului masculin se modifica.Naratorul omniscient preia din interior toate gandurile personajului sau impunandu-i-se viziunea „avec”(Jean Pouillon- Timp si roman)similara focalizarii interne ( Gerard Genette- Figures III )Si in romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu se reflecta aceeasi schimbare de perspectiva.In timpul iubirii Stefan Gheorghidiu o idealizeaza pe Ela, insa la sfarsitul romanului pentru a-si motiva psihologic hotararea despartirii finale si-o imagineaza pe sotia sa ca pe o femeie obisnuita aflata la o petrecere alaturi de oameni mediocri.

In „Ochii lor se intalnira” Jean Rousset analizeaza motivul „primei priviri” care poate declansa fascinatia sau respingerea.Din primul moment in care il vede pe Lica Samadaul, Ana ramane”privind ca un copil uitmi[...] oarecum pierduta si speriata de barbatia infatisarii lui”. Inca o data naratorul isi manifesta omniscienta deplina redand cu exactitate trairile personajului. Uimirea si pierderea de sine sunt termeni erotici ancitipand apropierea Anei de Lica Samadaul.Acesta este descris in mod direct de catre narator ca fiind „un om ca de 36 ani , inalt, uscativ si supt la fata cu multata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc”. Portretul lui Lica Samadaul va intra in contrast cu cel al lui Ghita. Insasi Ana va face mai tarziu o deosebire neta intre cei doi.Ea ii va marturisi la un moment dat lui Lica faptul ca el este un adevarat barbat, in timp ce Ghita este doar „o muiere imbracata in haine barbatesti”.

Daca initial Ana este inspaimantata de aparitia lui Lica Samadaul, pe parcurs va considera ca opinia lumii despre acesta este gresita.Aparitia lui Lica Samadaul la han reprezinta o introducere la tema instrainarii in cuplul Ghita-Ana. Initial Ghita este atras de usurinta cu care poate sa obtina bani in urma complicitatii cu Lica. Pentru Ghita fericirea incepe sa insemne acumularea banilor iar in viziunea lui, si Ana ar trebui sa aiba aceeasi opinie. Pe masura ce Ghita este acaparat tot mai mult de strangerea averii , Ana se simte tot mai parasita de sotul ei. Chiar atunci cand ii marturiseste lui Ghita aceasta realitate, acesta incepe sa se simta la randul sau instrainat de Ana. Mai tarziu Ghita incepe sa realizeze pericolul complicitatii cu Lica Samadaul insa, nu mai poate pleca de la han. Singura cale de salvare pare a fi cunoasterea lui Pintea justitiarul.

Desi este un personaj secundar Pintea are rol esential in nuvela.In trecut fusese si el samadau la fel ca Lica, si se imbogatise ilegal.Pentru aceste faradelegi fusese pedepsit impartind celula cu Lica Samadaul. In prezentul narativ, Pintea are insa un alt statut:este cel care face dreptate. In subterana trairii, Pintea regreta insa ceea ce a facut in trecut.Fara sa vrea isi aminteste de trecutul sau atunci cand il vede pe Lica. Pentru a scapa de aceasta obsesie , Pintea vrea sa-l aresteze pe fostul sau complice, de aceea ii cere ajutorul lui Ghita , care la randul lui incepe sa-l urasa pe Lica Samadaul.

Foarte importante in nuvela sunt scenele dansului cu ajutorul carora pot fi caracterizate personajele. In cartea „Slavici necunoscutul” George Munteanu numeste prima scena a jocului intre Lica Samadaul si Ana drept „dans nuptial”.Ana refuza initial sa joace alaturi de Lica, insa este impinsa tocmai de catre sotul ei.:”Joaca muiere;parca are sa-ti ia ceva din frumusete”. In cea mai mare parte a textului tipul naratic este autorial(Jaap Lintvelt- Punctul de vedere), corespunzator unei perspective obiective asupra evenimentelor narate. Tipul narativ auctorial implica viziunea din spate(Jean Pouillon- Timp si roman) si focalizarea zero (Gerard Genette – Figures III ). Exista insa scene in care naratorul isi priveste din exterior personajele, asemenea unui narator martor, trecand apoi la o contemplare din interior a trairilor acestora cand tipul narativ este cel actorial echivalent viziunii avec si focalizarii interne. Un exemplu edificator in acest sens este urmarirea reactiilor Anei atunci cand accepta sa joace cu Lica Samadaul: „La inceput se vedea ca a fost prinsa de sila”. In enuntul citat personajul este privit din exterior, deabia apoi oferindu-se trairea Anei: „Dar ce avea sa faca?La urma urmelor de ce sa nu joace?” Naratorul extradiegetic beneficiaza de omniscienta maxima cunoscand si gandurile personajelor.Se trece apoi la privirea exterioara cand se observa focul pasional vizibil prin sangele care „ii navalea obrajii” cand Lica o lua in brate si o invartea. In tot acest timp Ghita „ferbea in el”.Verbul „ferbea” reflecta o pasiune inversa celei a Anei adica ura. Ghita incepe sa triasca in tema gelozii cand sesizeaza ca sotia lui incepe sa fie atrasa de Lica Samadaul. Scena se incheie printr-un raport de superioritate absolut a lui Lica data de Ghita. Lica o strange in brate pe Ana, o ridica de la pamant, se invarteste cu ea si apoi o saruta. Este o dovada ca Lica isi desconsidera total rivalul.

In mod absolut raportul de superioritate se creeaza in scena a doua a dansului cand Lica il injoseste pe Ghita. Lica nu poate avea rolul unui mediator in familia Ghita-Ana, intrucat Ghita nu-si va schimba niciodata statutul, nu va deveni niciodata seducatorul. In subterana Ana traieste o confruntare intre cei doi si considerandu-se parasita de Ghita va merge fascinata catre Lica. De aceasta data Ana nu mai refuza jocul ci „din adins se lasa in voia lui”. In spatiul de profunzime a textului Ana incepe sa se descopere ca femeie mai ales ca sotul ei avea o unica perspectiva a fericirii:banii.

Cu cat Ghita incearca sa para mai nepasator cu atat Ana devine „mai neastamparata in timpul jocului”. Naratorul omniscient preia inca o data trairile personajului.Ghita care „ferbea in el si nu se stapanea decat cu gandul sa e vai si amar de barbatul care trebuie sa-si pazeasca nevasta”.El vrea sa para un astfel de barbat considerand in acest fel ca are control asupra situatiei. De fapt, Lica Samadaul este cel care conduce intreaga scena reusind sa-i manipuleze si pe Ghita si pe Ana. Fara sa vrea Ghita se simte fascinat de Lica intrucat acesta reuseste sa ii seduca nevasta.In „Semiotica pasiunilor”Greimas si Fontaille definesc gelozia ca „intersectarea atasamentului si rivalitatii”.Gelosul este cel care simte ca nu mai are acces in scena. On aces caz Ghita se simte dat la o parte de Ana si planuieste sa se razbune pe Lica dandu-l pe acesta lui Pintea.

Lica il umileste pe Ghita scotandu-l in mod definitiv din scena, atunci cand il intreaba „asa e ca mi-o lasi mie acu o data de ziua de Pasti?”. In acest moment Ana s-ar fi asteptat din partea sotului cuvintele iubirii insa raspunsul acestuia „Fa cu ea ce vrei!” o face sa se simta total parasita. Paradoxal Ghita este cel care se simte parasit de Ana pentru faptul ca aceasta in mod voit se daruieste lui Lica.

Dorind sa se razbune pe rivalul sau, Ghita pleaca noaptea de acasa pentru a se intalni cu Pintea. Aceasta realitate nu este insa cunoscuta de Ana care i se va darui lui Lica.

In „Soleil noir” Julia Kristeva analizeaza romanele lui Dostoievski raportandu-se la obsesiile personajelor.Atat in „Fratii Karamazov” cat si in „Crima si pedeapsa” exista obsesia crimei. Julia Kristeva defineste crima in baza a patru enunturi pe relatia identitatii intre celalalt si Dumnezeu: „Dumnezeu nu exista.Tu esti Dumnezeu.Tu nu existi.Eu te ucid.” In nuvela lui Slavici apar in scena crimei structuri dostoievskiene. Dincolo de trairea absentei lui Dumnezeu exista astfel umilinta,ingenuncherea si lacrimile Anei, dar si strigatul „-Nu vreau sa mor Ghita!Nu vreau sa mor!”. Obsesia crimei existenta in subconstient rezulta din marturisirea lui Ghita.:”Simt numai ca m-i s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca nu mai pot trai iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea”. Pentru ultima data Ghita se vede in tema vinovatiei:”Eu te-am aruncat ca un ticalos in bratele lui”. In locul unei confruntari directe cu Lica, pe care nu-l gaseste la han, Ghita se razbuna ucigand-o pe Ana. Ura pe care o resimte fata de Lica este transferata Anei. In „Studii despre iubire” Ortega y Gasset analizeaza relatiile dintre iubire si ura observand ca in ambele pasiuni exista aceeasi directionare catre obiectivul iubit sau urat, insa sensul este diferit. In iubire se merge catre obiect dar in beneficiul lui, pe cand in ura se urmareste defiintarea obiectului. Desfiintarea suprima este tocmai crima.

Intentia autorului de a-si pedepsi toate personajele are au avut vreo vina coincide cu intentia operei.Ana este pedepsita pentru infidelitatea ei, insa nici Ghita nu va scapa de tragic. El va fi ucis de catre Rarut, omul lui Lica. Inainte de a muri, Ana il vede pentru ultima data pe Lica iar naratorul martor observa mai intai glasul iubirii:”tipa dezmierdata” apoi gradarea urii: „ii musca mana si-si infipse ghearele in obrajii lui”.Abia apoi „cazu moarta langa sotul ei”. Astfel, personajele nu se pot intalni decat prin moarte.

Nici Lica nu va scapa nepedepsit mai ales ca din cauza lui patimesc celelalte personaje. Stiindu-se urmarit de Pintea si inuind ca nu mai are cum sa scape, Lica se sinucide aruncandu-se cu capul intru-un stejar. De fapt intentia autorului este de a-l pedepsi si pe Pintea caci si el gresise in trecut. El nu poate scapa de pacatele pe care le are decat prinzandu-l pe Lica, lucru care nu se intampla.De aceea Pintea, se autocompatimeste: „Uf!Saracul de mine!L-am scapat!” .Asadar nici Pintea nu poate scapa de sub incidenta tragicului , desi se va disimula in raport cu lumea: „A scapat!Dar asta nu are s-o afle nimeni in lume!” El este personajul care cunoaste tot ce s-a intamplat cu Ghita si cu Ana si va trai in timp si tragicul acestora.

In capitolul al- XVII –lea  cu care se incheie nuvela, vocea moralizatoare a autorului concluzioneaza prin intermediul mamei Anei: „Se vede ca au lasat ferestrile deschise”. Metafora „ ferestrile deschise” simbolizeaza destramarea familiei Ghita-Ana o data cu aparitia lui Lica Samadaul.

In mod indirect rezulta ca aceste doua personaje i-au permis lui Lica Samadaul sa le strica armonia conjugala.Mama Anei situeaza insa totul sub semnul destinului: „Dar asa le-a fost data”

Nuvela se incheie ciclic prin acelasi motiv al drumului care de aceasta data implica indepartarea fata de spatiul malefic al hanului.Focul care arde din temelii in locul care purtase odinioara denumirea de „Moara cu noroc” are un rol purificator. Focul anuleaza maleficul moral reprezentat de Lica Samadaul. Mama Anei se indeparteaza de acest spatiu luandu-si nepotii cu care pleaca „mai departe” . Conform textului sfarsitul coincide cu inceputul.

Nuvelele realiste scrise de Slavici cuprind alaturi de mesajul moralizator si structuri existente initial in romanele lui Dostoievski, realitate ce dovedeste talentul literar al autorului. Din aces punct de vedere Slavici anticipeaza romanele scrise de Liviu Rebreanu in perioada interbelica: „Ion” , „Padurea spanzuratilor” , „Rascoala”, „Ciuleandra” axate in jurul unor obsesii care conduc destinele personajelor.Atat la Slavici cat si la Rebreanu, personajele se simt prinse intr-un spatiu al inchiderii din care nu mai pot scapa decat prin nebunie sau moarte.